Poezie din topor

20160316-001

Toporași peste topoare

Putrezite și înfipte

Peste corpul care moare

Și durerea ce o simte.

Topor lângă topor,

Prin piele reptiliană,

Parfumate c-un odor,

De-o ființă puritană.

Ființă inocentă, plăcută și plăpândă,

Pătată pe un ochi și puțin mai scundă,

Se joacă nărăvaș cu niște topoare,

De dimensiune mică sau ceva mai mare.

Știe să te secționeze de la esofag,

Prelingând încet lama de baltag,

Se oprește la torace, dă sternul deoparte,

Doar ca să privească inima cum bate.

Privește fascinată inima cum crește,

Cum pulsează sânge și-ncetul descrește,

Ușor ea o taie și o primește

În corpul ei gazdă unde viețuiește.

Corpul reptilian e lăsat să moară,

Însă el nu moare, ființa se înfioară,

„Am aruncat deodată topor după topor,

Din frustrarea mea, dar nu vreau să omor.”

Durerea înjunghierii topoarelor distanță,

Fac reptilei semne permanente ca o ștanță,

Durerea n-o suportă, moare singuratic,

Ființa îl percepe ca pe-un antipatic.

Din pielea reptiliană și mușchii putreziți,

Iese tot scheletul îndrumat de paraziți,

Scheletul se înalță ca-n filmele tenebre,

Oasele sunt vii dar totodată negre.

Aliniază brațele, forma e de cruce,

Cu privirea în sus mai arogant decât un duce,

Cade unealta sacră în brațele sale,

Negri s-a întors, tot pământu-i moale.

Ființa plăpândă se transformă-n Vera,

Scenariu-i umplutură ca-n piese Alternosfera,

Vera și cu Negri – cândva de neoprit,

Se află față-n față și stau neclintit.

Se privesc atent, se analizează,

În jurul Verei un zid se conturează,

Cu fața-nlăcrimată se închide permanent,

Negri e-n genunchi în plin resentiment.

Stă acolo un timp îndelungat,

Nu știe ce mai simte, mintea i-a clacat,

Nu știe ce să facă, se simte rătăcit,

Nu vrea să se miște, e nedumerit.

Deasupra lui Negri, o lumină pică,

Dedesubtul lui, pământul se despică,

Este în același loc, rămâne suspendat,

De ambele părți este critic judecat.

„Se vede de ce ți se zice Negri,

Parcă ai uitat – nu ai creierii integrii,

Erai omul nostru, erai fabricant de îngeri,

Nu o paparudă ce provoacă plângeri.

Fără ajutorul tău, Raiul e pustiu,

E un tărâm mort unde nu mai vreau să fiu,

Făceai mult bine, erai omul nostru sigur

Ce-i plăcea mereu să lucreze singur.”

„Fără tine, Negri, Infernul e aiurea,

Cu toții sunt statui sculptate de Paciurea,

Sunt mirobolanți, dar lipsiți de răutate,

E totul pe dos, au gânduri prea curate.

Negri realizează că nimic nu e pierdut,

Coasa o ia îndată și revine în trecut,

Transformă tot trecutu-n viitor,

„Azi e ziua mea și am să vă omor!”

Revine sceleratul la vechile tradiții,

La vechile zicale și banale superstiții,

„Am mai zis-o și-n trecut, dar nu eram așa de sigur,

În lumea asta sunt menit să rămân singur.

Sunt între persoane veșnicul liant,

Sunt tipul cel iubit dar niciodată un amant,

Port în continuare toporașul Verei,

În amintesc de ea în văzduhul serei.

Era odată în luna lui cuptor,

Suntem în martie și simt deja cum mor,

Am pierdut totul din greșeala mea,

Vera e sortită să stea închisă-n ea.

Adio, Vera, viața mi-e prăpăd,

Aș da o ultimă șansă să te mai revăd,

Să-ți spun c-ai fost specială și ești în continuare,

Să-ți spun că ești simpatică și muza călătoare.

Sper să fii mereu de prieteni ocrotită,

Să-ți găsești nebunul, să te simți iubită,

Să-ți găsești odată liniștea, frate,

Să socializezi chiar și în anxietate.

Toporașul tău e fain și-mi ține de urât,

Chiar dacă scriu aproape înlăcrimat și am un nod-n gât,

Nu-mi place deloc ca aici s-a ajuns,

Dar știi deja povestea, un rahat e de ajuns.

Mă simt scârbit de mine și dor de al tău dor,

De aceea poezia asta e una din topor,

Una tâmpită, una aproape moartă,

Una de iubire ce marchează a mea soartă.

Puțin îmi pasă de cine va citi această poezie,

Trebuia s-o fac pe asta, depresie să tot fie,

Ăsta e genul acela de moment

În care nu știu ce să zic, decât să fiu atent.”

Negri va sta mereu în umbră,

Bântuit mereu de-o fantomă sumbră,

De o tipă ce l-a reînviat,

Chiar dacă a îndepărtat-o ca-n groapă un decedat.

Unii oameni sunt meniți să fie fericiți,

De o Vera a lor să fie ocrotiți,

De o relație dementă fără creierii integrii,

De o persoană nașpa cum se arată Negri.

Negri era un personaj ce învie

Orice om mort, nu un ratat ce scrie,

Nu un cretin conștient de propria greșeală,

Cuprins doar de ură și multă leneveală.

E amuzant că unele persoane vor iubire pe furiș,

Ferită mai mult de lume și fără măritiș.

Unele persoane sunt fericite triste,

Unele sunt singure, extrem de narcisiste.

Probabil ultima dată când gândul meu învie,

Printre rânduri stupide ca de poezie,

Mi-e extrem de dor de o pisică ce tot toarce,

Scrisul salvează, mereu o va face…

Un gând despre „Poezie din topor

  1. Pingback: Șase ani de abuzuri, excese și imoralități, gen | Hoinar Printre Litere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s