„Testamentul Fiului Risipitor” de Paul Pișta

001

A fost odată ca-n povești…

Ba nu, asta-i realitate,

N-are hanuri boierești

Dar are de toate.

Rime prea absurde,

Fire despicate,

Țipetele surde,

Auzite disperate.

Aud în capul meu

Momente de izbândă,

Dar sunt placat mereu

De-o eternă-mi dobândă.

Am o parte mult prea rea,

Mult prea muribundă,

Tare se mai chinuie ea,

În partea mea cea bună.

Sunt prins și-ncătușat

În lumile paralele,

Mă simt strâns înfășurat

În schelete și sechele.

Partea mea cea bună

Face tot – perfect,

Partea rea – musca-tăună,

Îi arată că-i defect.

Părțile sunt împărțite,

Ca de fiecare dată,

Parcă-s trupuri ostenite

Ce se bat pentru o fată.

Mereu au tăbărât năvală

Peste idealurile mele,

Am fost prins ca-n nicovală,

Nimicit de fiare grele.

Am risipit multe averi

Pentru idealuri mici,

Am vrut să stau între boieri

Ce deveneau mai inamici.

Am hrănit toți cățelușii,

Doar ca să le fie bine,

Mereu stăteau în dosul ușii

Lătrând prietenos spre mine.

Dar cățeii au crescut,

Au mușcat încet, dar sigur,

Niciun bine n-am făcut

Și-am rămas un veșnic singur.

Părțile mele din mine,

Într-un final se contopesc,

Și apar atât de bine

Și încep să mă uimesc.

Au fost doar în capul meu

Nenumăratele erori,

Și-mi zic acum, instantaneu,

„Frate, erai pregătit să mori!”

Simt că scrisul ăsta tâmpit,

M-a salvat de-atâtea ori,

Zâmbesc – s-a ivit,

Sunt tot hidos ca un moroi.

Scriu acum, reîmprospătat,

Rimele de bun augur,

Nu vreau să știu c-am șchiopătat

Și-am rămăs în urmă singur.

Chiar de-aș merge cu baston,

Aș lăsa o urmă trasă

Pe-un șevalet, cu un penson,

De-o artistă grasă, proastă.

Tare cred că s-au simțit

Mai multe persoane acuma,

Lecție de olărit:

Tu învârți, dar eu sunt huma!

Mereu am fost mulat,

De către mai mulți olari,

Dar mereu am erodat,

Precum cariile-n molari.

Dar Ploaia – Veșnică Divină!

Mereu a căzut la timp,

M-am contopit într-o ruină

Și am început să simt.

Nu contează câte grase

Sau curvulițe roșcate,

Sau persoane foarte proaste,

Sau în piele-ntunecate.

Sau câte tipe nimfomane,

Sau orice panda pisică,

Pentru ele am plâns în vane

Iar una nu se mai complică.

Abia acuma mă retrag,

Amurgul e apus demult,

Scrisul meu e absurd și vag,

Nu mai vreau să îl consult!

Am risipit multe momente,

C-am fost prost și gânditor,

Am scris și alte testamente

În care chiar simțeam că mor!

Totu-ntr-un final dispare,

Se stinge-ncet și moare,

Dar de la mare îndepărtare

Totodată reapare.

Abia acuma a trecut

Mintala mea eclipsă,

Sentimentul e plăcut

Într-un etern loc lipsă.

E ultima dată-n viață

Când mai stau scriind,

Sunt doar acul din ață

Îmi văd depresiile fugind.

Fără morți subite

Și alte stupide clauze,

Gândurile-s fericite,

Sunt Paul Pișta – APLAUZE!

2 gânduri despre „„Testamentul Fiului Risipitor” de Paul Pișta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s