Confesional – Partea a VII-a – Adrenalină Neagră

Salutare, dragi hoinari printre litere. Am unele postări în care îmi scriu efectiv gândurile, fără să atac ceva anume sau să scriu despre ceva ca atare. Dar, sunt și cazuri în care îmi amintesc niște lucruri total rătăcite prin mintea mea.  Aceste postări se regăsesc sub titlurile de „Războiul Gândurilor” sau „Confesional„. Aceste postări sunt înrudite, sunt „Fiul” și „Duhul Sfânt” din treimea ce caracterizează acest blog, „Tatăl” fiind chiar eu, monstrul ce scrie acest articol.

De ce zic „Monstru”?! Nu e ca și cum am făcut ceva rău, o crimă sau ceva ce m-ar pune în vizorul poliției. Nu e ca și cum aș fi mințit la nesfârșit să-mi obțin mereu țelul, indiferent care ar fi acela. E pur și simplu modul extrem în care văd lumea, în care mă consider, în care îmi amintesc anumite întâmplări din viață. Mereu am avut o părere nasoală despre mine, încă am cumva, dar, mă accept așa cum sunt la finalul zilei. Trăiesc în propriul meu dezastru, e ca și cum au fost mii de uragane în zona unde mă aflu, dar eu nu vreau să plec. Fac ce fac și mereu ajung în același punct. E clar că nu sunt oamenii din jurul meu de vină, eu sunt, fără doar și poate. M-aș schimba, să fiu „normal”, dar, n-ar avea niciun haz viața asta, știți?! Analizând acest aspect, am ajuns la concluzia că trebuie să rămân în acea „anormalitate”, dar să nu ma las dominat de ea, ba din contra: să o domin.

M-am gândit puțin la ce titlu nesăbuit să dau acestei postări și în ce categorie să o pun. N-ar fi putut fi niciodată un „Război Al Gândurilor”, pentru că gândesc lucid în momentul ăsta. „Confesional” a fost categoria perfectă, are sens, e ordonat ceea ce spun. „Adrenalină Neagră” mi-a venit de la albumul trupei italiene Lacuna Coil. E un album ce are părți extrem de întunecate redate într-un mod optimist. Exact ca și cum ai avea adrenalină, dar pentru lucruri total greșite și nefirești. La rândul meu fac lucruri nefirești, redevin „disimulant”. Odată și demult, în urma cu 7-8 ani, eram în clasa a 12a. Profa mea de română, își lansa cartea intitulată „Feminitate și erotism în literatură„. Lansarea a avut loc în amfiteatrul corpului A din Liceul Pedagogic din Bacău. Eu și multi alți elevi, i-am cumpărat cartea, dar, nu mai țin minte pentru ce am făcut-o, ori pentru un punct în plus la notă ori ca să „susțin mișcarea”. Cartea respectiva n-am citit-o nici până-n ziua de azi, că știam dinainte despre ce e vorba: era tema profei de doctorat și știam ce mod de gândire avea. În schimb, a rămas autograful ei pe prima pagină a cărții: „Elevului meu, Paul Pișta, ușor disimulant și enigmatic, cu urarea de a descoperi frumusețea feminității care să-i lumineze viața!„. Nu știu dacă erau un blestem sau o urare de bine la cât chiuleam de la orele ei, dar, am luat-o ca o urare de bine. De atunci mi-a rămas în cap termenul de „disimulant”, și, da, într-adevăr, mereu am fost așa, doar că profa mea de română a fost printre primele persoane ce s-a prins de chestia asta. Mereu am făcut lumea să creadă anumite lucruri despre mine, când eu nu eram așa, mereu am zis că sunt „rău”, nicidecum „bun”, mereu am zis că nu sunt „ceea ce par a fi și sunt mai rău de atât”, dar, mereu m-au considerat „de treabă”. Timpul face ca „tot ce-am zis avariat, s-a dovedit adevarat„. Doar că, mă satur și eu la un moment dat de asta. Am o stare în mine de un timp încoace, o stare de parcă aș lua gâtul unui om și să-l înfig într-o țepușă a unui gard de la un liceu plin de elevi sensibili. E o stare ce mă neliniștește. Și, da, scriu asta ca să mă descarc și să știe lumea cât de instabil pot fi de multe ori. Zic multora: „încă ai timp să fugi sau să pleci„. N-am ținut niciodată pe nimeni cu forța în jurul meu, i-am lăsat „liberul arbitru”. Totuși, acest „liber arbitru” mereu ajunge cum vreau eu, le spun multora să plece iar ei rămân. Și cum legal nu pot să-i omor, îi elimin într-un fel sau altul și dispar…cel putin din viața mea, „decedează”.

Așa a fost, așa va fi mereu…doar dacă nu merg în intuneric o ultimă dată. Am o adrenalină atât de neagră ce mă îndeamnă să-mi omor răul din mine încât îmi convine să merg acolo o ultimă dată. Urmați-mă, călătoresc spre întuneric, încă odată…așa cum se aude și în „Trip The Darkness” de la Lacuna Coil. Aveți grijă de voi, oriunde v-ați afla…

Hoinăreală plăcută!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s