Războiul Gândurilor XVII – Trecut

260

Când mintea mea o ia complet razna, mă apuc să scriu. Asa am făcut și-n dățile trecute și am ajuns să creez aceste postări.

Nu-mi place deloc când creez astfel de articole, mă doare cumva, e iar un sentiment stupid că trebuie să fac orice altceva înafară de a-mi lua propria ființă. Mereu ajung în punctul ăsta, mai devreme sau mai târziu, mereu mă las afectat de amintirile din trecut. Problema e alta, că aceste probleme îmi afectează groaznic relațiile din prezent. Fie datorită întâmplărilor în sine, sau, pur și simplu felul pătimitor în care povestesc. Nu știu, e ca și cum m-aș sabota singur, e senzația aia stupidă că merge totul bine, începe să se clădească, apoi intru pur și simplu cu buldozerul în clădirea respectivă. Am probleme grave, încep să-mi pun întrebări de propria existență de cele mai multe ori, încep să mă gândesc la cum am ajuns să trăiesc până-n acest punct. Serios, cum?! Fac eu ce fac și mereu oftic persoanele din jurul meu. Punctul meu de vedere e ca și cum nu ar fi existent, nu contează, sau, mă rog, nu a contat vreodată. Mă refugiez apoi în locul cel mai drag mie: în minte. Problema e că fac asta cam des, iar asta se interpretează în prezent. Se interpretează ca și cum aș vrea ca anumite lucruri din trecut să se întâmple în prezent. E dubios tare ceea ce încerc eu să descriu, e și mai dubios că știu că sunt persoane care vor citi acest articol și vor crede total altceva. Se vor simți ca și cum n-ar conta, când ele contează poate mai mult decât ar ști ele vreodată acest lucru. Se vor simți ca și cum ar fi doar o „alternativă”, când ele au fost probabil mai mereu în mintea ta și principala ta sursă de inspirație, nefructificată la timpul potrivit, ce-i drept. Se vor simți ca și cum ar dori să te ignore, iar tu ai dori să le asculți. Toată lumea se satură mai devreme sau mai târziu de stările mele, sunt conștient de asta, nu sunt un om prea suportabil. Abia mă suport pe mine, de multe ori. Ziceam demult că „săbiile pot tăia, dar literele pot ucide„. Ceva îmi zice că au ucis demult acele litere, și, cumva, vor ucide în continuare. E nasol să ai intenții bune, dar să-ți lipsească pur și simplu modul de abordare.
E ultimul meu articol din această primăvară?! Probabil. Nu știu ce voi mai scrie cât de curând, am senzația că nu contează și că nu a contat vreodată ceea ce am făcut. Am senzația gravă că aparențele pot câștiga, în unele cazuri. Aud tot mai des în ultima vreme că sunt un „dubios” sau orice altceva decât o persoană bună. Nu mă afectează, cumva mi se rupe, dar, ajung mereu într-un punct în care chiar mă gândesc serios dacă asta ar crede lumea din jurul meu sau nu. Ajung să cred că sunt nihilist, că nimic nu are sens într-un final. E nasol că-ți dai seama de propriile greșeli atunci când e prea târziu, sau, mă rog, când ajungi aproape de punctul respectiv.
Ce naiba fac?!„, mă întreb mereu, iar în momentul în care încerc să fiu ascultat, devin neauzit. Sunt oare chiar atât de groaznic precum mă vad?! Sunt eu oare o persoană care chiar caută „alternative”, când el știe foarte clar că vrea să găsească soluții?! Mai are rost sa găsesc soluții, când totul se distruge complet într-un final?! Mai are rost să mai scriu sau să continui acest blog?! Mai are rost să exist eu ca persoană?! Mai are rost să irit pe alții cu propria mea existență?! Mai are rost să simt senzația asta de dezgust la infinit?! Mai are rost să rănesc persoane care se regăsesc în mine, apoi am senzația că le scuip ca pe o măsea cariată?! Mai are rost să pun atâtea întrebări intermitente, fără să știu dacă voi face rău sau bine prin acestea?! Mai are rost să mă simt așa de „apăsat” pe inimă doar pentru că am vrut să fac un lucru bun ce l-am executat extrem de prost?! Mai are rost să încerc să mă fac auzit într-un loc ce devine din ce în ce mai surd, ca și cum mi-ar da „ocupat” la propria ocazie de a redresa lucrurile?!
Starea mea e mai mult decât bizară, e ciudată. Nu știu dacă mă simt rău sau bine, dar, din moment ce am făcut un alt „război al gândurilor”, cu siguranță nu e ok.
Gândesc prea mult?! Cu siguranță. Gândesc pentru că-mi pasă, din păcate, e un defect major al vieții mele, îmi pasă prea mult, în timp ce altora, am senzația că le pasă din ce în ce mai puțin datorită sincerității mele extrem de brutale. E nasol să fii în prezent, cu mintea netratată din trecut. E nașpa să te gândești la viitor, când prezentul tău e incert. E o senzație tare dubioasă, în care am senzația că vreau să-mi secționez gâtul pentru că mă apasă respirația exagerat de tare. Vina mea?! Cu siguranță, pentru că iar am lăsat sentimentele să-mi scape de sub control, afectându-mi funcțiile vitale. E un sentiment totuși atât de dement încât m-a făcut să scriu acest articol lipsit de noimă, dar totuși extrem de esențial pentru persoanele avizate. Îmi pasă?! Da. Îmi urăsc trecutul?! Da, urăsc că încă îmi afectează relațiile actuale, extrem de importante. Urăsc sentimentul ăsta, să arăt că „nu-mi pasă”, când e total opus acest lucru. Vreau să se oprească trecutul să-mi afecteze prezentul, s-a jucat prea mult cu mintea mea…

Hoinăreală plăcută!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s