Fără regrete despre „Metalstalgia III”

Salutare, dragi hoinari printre litere. În mod normal, când particip la un eveniment, scriu „păreri la rece”. În cazul de față nu am cum să fiu obiectiv ca-ntr-o „părere la rece”; sunt total subiectiv de data asta. Nu e nicio recenzie, e o experiență foarte plăcută ce vreau să o împărtășesc cu voi. Continuă lectura

Ratacit prin Torino (II)

Dupa ce am iesit din parc, am dat de „un arc de triumf” al orasului, cu foarte multe detalii, aveai senzatia ca-s vii statuile de pe el. In continuare, am mers tot la fel, ca un tolomac, si-am fazut raul principal al orasului (defapt ii fluviu), Po se numeste. Am vazut vaporase, ce asteptau pasageri carora sa le arate orasul Torino, dar de pe apa. Am mers eu ce-am mers, piatra cubica a reinceput sa reapara, iar am inceput sa fac precum un tren CFR, si am ajuns intr-o piata din Torino (nu va ganditi la piata de legume) : Piazza Vittorio Veneto. Cred ca nu vazusem un spatiu atat de mare, destinat publicului, si nu traficului. Toata lumea se plimba, stateau la terasa, admirau cladirile cu arhitectura bizara (la fel ca mine), etc. Dar, deodata speranta mea a renascut. Am inceput sa vad varful lui Mole din nou. M-am ghidat dupa cladire, dar degeaba, iar nu-l mai vedeam. Am ajuns din nou, pe niste strazi aproape abandonate de lume, trafic, etc.

Ma simteam bizar, acum o secunda eram foarte aproape iar in secunda urmatoare eram foarte departe. Dar, nu m-am oprit aici si mi-am continuat traseul. Din nou, saracutele mele role erau torturate de piatra cubica si de placile de piatra. Parca tanjeau dupa un petec de asfalt. Dar cand imi era lumea mai neagra, am inceput sa vad o multime mare. Era o alta piata : Piazza Castello. Ma simteam bine, pentru ca nu eram de tot ratacit. Am trecut si de aceasta piata, si mi-am continuat calatoria spre Mole Antonelliana. Am mai vazut un castel, emblema orasului pe un bloc (defapt era un sediu administrativ, dar nu mai stiu exact ce era, prefectura sau primarie), si iar m-am pierdut, din nou ma rataciseram pe o sosea din centrul istoric, din nou imi pierdeam speranta, din nou ma simteam ca o furnica intr-o lume de elefanti. Dar lucrurile nu aveau sa fie asa, pentru ca (restul va spun maine) …

 


Ratacit prin Torino (I)

De cateva zile ma aflu in Torino, si, neavand ce face, mi-am luat rolele si-am plecat intr-o plimbare (asa de unul singur ) prin oras. Aveam o tinta in cap : sa ajung in centrul istoric la Mole Antonelliana, chiar vroiam sa vad cladirea asta (din exterior macar daca nu din interior). Insa, pe drum, am avut niste intamplari hilare.
Pentru inceput, m-am pierdut prin oras, nu mai vedeam varful lui Mole, nu mai stiam pe unde sa merg. M-am ghidat dupa instinct, si am ajuns prin niste locuri parasite aproape (nu neaparat parasite, dar, fara lume, fara trafic, foarte li nistite). Am trecut si de acest „cartier fantoma”, si am ajuns aproape de centrul istoric, iar lucrurile au inceput sa se schimbe. Adica, am inceput sa vad oameni, trafic, si cladiri foarte vechi. Am vazut un Fiat 500 (poza stanga), din anii ’60

daca nu ma-nsel. Eram fascinat de-a dreptul, nu credeam ca mai exista asemenea masini in timpurile noastre. Arhitectura a inceput sa se schimbe, strazile asfaltate erau din ce in ce mai rare (un semn ca eram foarte aproape de centrul istoric al orasului), iar picioarele au inceput sa ma doara, din cauza strazilor placate cu granit sau piatra cubica. Daca m-ati fi auzit, ati fi spus ca fac ca un tren CFR cand pleaca din gara. Rolele mele incepeau sa imite glasul rotilor de tren. In drumul meu spre Mole, m-am izbit din plin cu un alt obiectiv celebru din Torino : Parcul Valentino. Statui metalice oxidate, m-au intampinat la intrarea din parc. Parca se topisera culoarea de pe ele, aratau bizar. Oamenii pe de alta parte, se bucurau de verdele parcului si practicau fel de fel de activitati, toate avandin mare parte caracter sportiv (alergau, jucau volei, fotbal etc.). Mai erau si unii oameni care-si antrenau nu numai corpul, ci si mintea. Am vazut multi oameni care citeau, un lucru de admirat in zilele noastre, avand in vedere ca mare parte dintre noi considera o carte o pierdere de timp. Am mai mers eu putin prin parc, mai mult cu capul in sus decat in jos, si-am vazut o cascada in miniatura,care mi-a furat privirea. Era uluitoare.Cred ca am stat vreo 5 minute holbandu-ma la ea.
Am mai facut vreo 50 de metri, si am vazut parcul de sus. Din unghiul acela, parea Paradisul pe Pamant.

Dupa ce-am coborat jos, uitandu-ma in continuare ca un tolomac, am gasit o fantana, care avea 12 statui, fiecare statuie reprezentand o luna din an. N-am ratat ocazia si mi-am pozat statuia.
Am uitat sa va zic : E PLIN DE ROMANI IN PARCUL ASTA. Nici aici nu scapati de conationalii vostri. Infine ; mi-am continuat plimbarea mea de tolomac prin parc, am vazut multe lucruri pe care nu le vad in Bacau, unul ar fii inchiriatul de biciclete in parc. Am vazut un castel intretinut k-lumea, dar era inchis. Credeti-ma, va sare in ochi cum intrati in parc. In rest, nimic interesant, multa multa natura. Am iesit din parc (restul il vedeti maine)…

Delta Bistritei

Pe la mijlocul lunii martie, neavand ce face acasa, afara fiind cald, mi-am luat barca si-un amic, si-am plecat in explorarea necunoscutului pe lacul de acumulare din Bacau .Cand m-am lansat pe apa cu barca, parca eram un copil, ma bucuram asa de tare ca pot merge din nou cu barca incat nu va imaginati.
Am ajuns pe insula din poza, situata pe coada lacului, o jungla nu alta : copaci mari, spinarie etc. Nu stiu cum am facut, am luat-o printr-un stufaris uscat, intrand in inima insulei (foto 2). Am ramas prost, nu vazusem asa ceva niciodata. Cum am inceput iar sa vaslesc, fauna parca ne saluta, fel de fel de animalute ne urau bun venit intr-un fel sau altul, sau ma rog, se fereau de noi (dar nu prea cred).

Dupa aceasta primire mai mult decat calduroasa parca nu mai eram asa de timorati ca la inceput.
Am acostat pe insula si ne-am plimbat din jur imprejur. Am observat ca erau foarte multi oameni la iarba verde, care se uitau la noi, doar eram singurii nebuni cu barca in ziua aceea.

Dupa ce barca s-a intins din nou pe apa, avand 2 nebuni la bord, ea ne-a dus intr-un loc unde sa pozam orasul si iata ce-a iesit…


Insa, aventura cea mare de-abia acum urma. Am trecut pe cealalta parte a insulei, mai exact spre turnul de televiziune, si ghiciti ce, erau lebede in departare. Am inceput sa le urmarim, eu fiind la vasle, prietenul meu cu aparatul foto. Lebedele incepura sa decoleze de pe apa rand pe rand. Vazand ca se indeparteaza, am inceput sa vaslesc din ce in ce mai tare. Era un deget de apa in barca, iar amicul meu facea poze pe banda rulanta. In cele din urma au disparut undeva in insula, dar noi am reusit sa le prindem in cateva poze. Si asa s-a terminat aventura noastra.
Uite asa descoperi locuri noi, altceva diferit, nemaivazut. Sunt unele zone pe care crezi ca le stii, cand defapt nu le cunosti aproape deloc.
Eu am sa mai caut locuri nemaintalnite, dar asta data viitoare, ca si acum sunt obosit de la vaslit. Pe curand…