„Dublu și nimic” de Paul Pișta

Depresie – prietenul pierdut,

Dușmanul ce nu l-am avut,

Stările-mi sunt răsplătite

Când sentimentele-s rănite.

Credeam ca pot trece prin toate

Stăpân în singurătate, 

Dar n-am crezut nicicând, băi frate,

Că-ntr-o zi le pierd pe toate.

 

Speranța, bani, divinitate,

De azi toate-s plecate,

Stările m-apasă greu

În întreg corpul meu.

 

Abia mai scriu acest vers,

Fără s-aibe sens,

Pentru prima data tac

De când sunt insomniac.

 

Îmi vine să urlu, să strig,

De tot și toate să mă-nchid,

Simt deja că v-am stresat

C-o poezie de căcat.

 

Pentru prima dată-s treaz,

Nebun de viu, în necaz,

Pixul meu mâzgălește

Ce gândul meu vorbește.

 

Ipoteza de moment:

În poezie-i testament,

Prin demența și obscuritate

Se află noțiunea „moarte”.

 

Nervii ăștia îmi vor trece,

Cu toate că-s absurd de rece,

Dublu și nimic va fi

Până în ultima zi.

 

Somnul meu e mahmur,

De mă domină-l înjur,

Nebunia de moment,

Va rămâne testament…